Despre normative, GPL şi alţi monştri

Scriu următoarele pentru că tot am citit zilele astea despre dificultatea de a lua decizii şi refuzul unora de a se mai implica în astfel de acţiuni. Textul e ceva mai lung, dar o să încerc să fiu concisă şi să nu mă pierd în detalii inutile.

Plecăm de la premisa că oamenii angajaţi în instituţiile statului vor să se spele pe mîini de absolut orice responsabilitate. Pentru că peste hăţişurile legislative ale tuturor domeniilor de activitate din România domneşte mîndru Haosul. Nu spun în că în cadrul instituţiilor nu sînt şi oameni pregătiţi, dar nici aceştia nu vor să-şi asume nimic.

În condiţiile acestea, în 2016, apar din partea ISU două documente ce ar fi trebuit să uşureze şi să clarifice munca unor terţe persoane. E vorba despre HG nr. 571/2016 privind aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu şi Ordinul nr. 129/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu şi protecţie civilă.

Ce aduc nou aceste documente?

Păi conform HG nr. 571/2016, anexa 2, pentru obținerea autorizației de construire pentru o stație de distribuție cu GPL la autovehicule nu mai este necesară obţinerea în prealabil a avizului ISU.

Ordinul nr. 129/2016, anexa 4, pct.12 nu face decît să pună la punct actele necesare pe care trebuie să le conţină dosarul în vederea emiterii/obţinerii autorizaţiei de securitate la incendiu.

Păi şi nu e bine? Care e problema? Se sare o etapă, nu se mai pierde vreme.

Este şi nu este.

Pentru asta o să mă întorc în timp cu cîţiva ani. Mai exact prin 2011, cînd au început primele discuţii şi măsurători privind montarea unei instalaţii de livrare GPL în incinta staţiei Lukoil – Str. Lujerului. Dacă sînteţi de prin zona Dr. Taberei – Militari şi aveţi maşină pe GPL, e imposibil să nu o ştiţi. Cînd s-a încheiat cu obținerea autorizațiilor? În 2017. În toamnă. Şase ani pentru intrarea în legalitate a unui amărît de rezervor de GPL. Motivul? Mai lipseau cîţiva centrimetri din distanţa minima acceptată de normativul de proiectare în vigoare între instalaţia de GPL şi blocul din dreapta staţiei. (Distanţa e aproape imposibil de măsurat la centimetru datorită obiectivelor din jur. S-a întins ruleta peste gard, prin gard, pe lîngă gard. Ruleta cu laser e şi ea inutilă datorită distanţei mari. S-a încercat şi pe timp de zi şi pe timp de noapte, şi dintr-o singură distanţă şi pe bucăţi. Am obţinut vreo 5 distanţe diferite, foarte apropiate ca valoare).

Şi acum partea mai puţin văzută a haosului. Normativele. Vechi, fără modificări sau adaptări din 1999, dar pline cu greşeli şi interpretative. În Normativul de proiectare, execuție și exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze petroliere lichefiate (GPL) pentru autovehicule – NP 037/99 se acceptă construcţia unui zid de protecţie antifoc, cu rol de reducere a distanţelor minime normate cu pînă la 30% în cazul montării unui instalaţii de GPL în incinta unei benzinării (cazul de mai sus). Dar, aici apare aberaţia, zidul se ia în considerare ca protector DOAR al obiectivelor din incinta benzinăriei, nu şi a celor de peste limita de proprietate. Astfel încît, zidul care protejează aşa cum ştie el mai bine pompele din spatele rezervorului de GPL, conform normativului, nu poate sau nu vrea să protejeze şi blocul de locuinţe de peste gard. Toată lumea se preface că înţelege că e o tîmpenie, o scăpare în exprimare a celor care au întocmit normativul şi totuşi nimeni nu vrea să audă de derogări. Aşa scrie în normativ, aşa facem. Nu ne asumăm nici un risc. Altă aberaţie din normativ constă în faptul că dacă iei pe sus aceeaşi instalaţie care acum e în incinta benzinăriei şi o muţi pe un teren liber, zidul nu o mai poate proteja deloc. Zidul nu se mai admite. End of story.

Dar am zis că nu intru în foarte multe detalii. Aşa că mai ai zic doar una. Din Piteşti de data asta. Pe o oarecare stradă cu o singură bandă pentru fiecare sens de mers. Conform Normativului de proiectare, executare și exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze petroliere lichefiate (G.P.L.) pentru autovehicule, prin stații independente – Indicativ NP 037/1/99, atît rezervorul cît şi pompa de livrare se pot amplasa la o distanţă minimă de 5,00m faţă de orice stradă din localitate. În acelaşi timp, rezervorul (nu şi pompa) trebuie să stea la minim 8,00m faţă de limita de proprietate a terenului pe care se amplasează. Destul de lesne de observant că cele două prevederi nu se pot pune în practică în acelaşi timp. N-a fost pic de înţelegere din partea celor de la ISU Piteşti, deşi sînt zeci de staţii pe teritoriul ţării montate la 5 metri de bordura carosabilului. Dialogul suna de fiecare data la fel.

Eu – normativul îmi permite 5 metri.

El – nu aveţi 8 metri faţă de limită.

Puneţi asta pe “repeat”.

Am mutat instalaţia, altfel nu se putea obţine aviz. Arată oribil, într-un unghi ciudat şi măsura nu a ajutat la absolut nimic în afară de satisfacerea orgoliului domnului de la avizări.

Ţineţi minte, asta se întîmpla în faza de după obţinerea certificatului de urbanism din partea primăriei, în clipa strofocării obţinerii avizelor menţionate în certificat în vederea obţinerii ulterioare a autorizaţiei de construire – un fel de a ajunge la porţile Tanelorn-ului.

Revenind la zilele noastre. Parte bună. Nu mai alergi după aviz, cum am mai spus.

Cine îi opreşte pe pompieri ca la faza de obţinere autorizaţie, cînd tu stai mîndru în mijlocul staţiei cu cele trei bibliorafturi de acte puse în ordine, privind la copăceii şi gazonul proaspăt udat (noua lege a Agenţiei de Mediu, altă poveste) să întindă o ruletă şi să exclame “Vai, aici nu ies 20 de centimetri la măsurătoare, mutaţi obiectivul mai încolo” ?!

Dacă mai ai unde. Dacă mai ai cum. De obicei nu ai nici cum, nici unde, pentru că experienţa te-a învăţat să-ţi iei toate măsurile de precauţie din timp.

Cine cui sparge capul? Proprietarul pompierului pentru că trebuia de la faza de aviz (exclusă acum) să spună ce îi convine şi ce nu, înainte de execuţia lucrărilor? Proprietarul mie că n-am respectat modul în care vrea pompierul (ales aleator să dea acordul pentru autorizaţie) să interpreteze normativul? Eu mie însămi că nu mi-am ales altceva de făcut în viaţă?

În Sf. Gheorghe a trebuit să lucrez cu un normativ intern al CFR de dinainte de revoluţie. Prin nordul Moldovei şi chiar judeţul Ilfov a trebuit să aduc documente justificative că nu e chiar ok să montezi paratrăznet în incinta unei staţii care livrează gaz lichefiat sub presiune. Şi aş putea continua aşa ore în şir.

Pentru amplasarea şi execuţia unui depozit de GPL cu capacitate peste 30mc (genul de depozite subterane cu mai multe rezervoare cu capacitate peste 100mc fiecare) nu există normative de proiectare şi punerea lor în funcţiune se face în baza unor legi şi norme preluate din domeniul petrolier atît de vechi că nu le-am găsit indicativul şi anul de publicare pe internet.

Nu se poate monta pe acelaşi soclu în cadrul unei benzinării, pompă de livrare motorină, benzină şi GPL, pentru că nu permite normativul detaşarea pompei de livrare de rezervorul de GPL în incinta benzinăriei. Dacă o duci pe teren liber, se poate. În plus, între pompa de GPL şi cea de benzină trebuie păstrată o distanţă de minim 15 metri. Sînt din arii diferite de activitate şi se ceartă una cu alta, altă explicaţie n-am. În alte oraşe din Europa se poate, la noi nu.

Cum am menţionat, normativele de proiectare în vigoare în tot domeniul care include exploatarea, depozitarea, livrarea şi transportul gazelor petroliere lichefiate sînt din 1999 şi 1997.  Normativul privind proiectarea, executarea, exploatarea, dezafectarea şi postutilizarea staţiilor de distribuţie a carburanţilor la autovehicule (a se citi benzinării) – indicativ NP 004/2003 a avut ultimele modificări în 2006, prin ORDIN Nr. 1395 din 26 iulie 2006. N-au trecut decît 12 ani de atunci.

Se pare că nici o îmbunătăţire tehnologică nu a avut loc asupra rezervoarelor de stocare, sistemelor de livrare (pompelor), a separatoarelor de grăsimi sau a sistemelor de evacuare aer. Altfel am fi văzut modificări ale distanţelor minime de securitate, a locurilor de amplasament etc., nu?

Tot scriind, îmi vin în minte alte şi alte aberaţii trecute în normative, dar nu le mai detaliez aici. Sînt ferm convinsă că lucrurile nu stau mai bine în domeniul construcţiilor sau instalaţiilor. Doar că de ele nu m-am lovit.

Cine şi cînd îşi va asuma responsabilitatea modificărilor legislative? Modificări care să însemne ceva, nu doar înlocuite nişte aberaţii cu altele. Nişte oameni nebuni peste 20 de ani, probabil.

Întreb pentru nişte oameni care se uită la mine lung cu hîrtiile în mînă şi întreabă la rîndul lor “Acum io ce fac, merg cu construcţia mai departe?” şi n-am nici un răspuns concret să le dau.

 

Bucovină, plai cu flori

Din categoria promisiunilor pe care uit să le onorez pentru că mă transform într-o babă senilă, nu din rea voinţă.

Am promis Adelei, acum multe luni în urmă, că pun pe hîrtie (a se citi ecran) parte din întîmplările mai mult sau mai puţin amuzante din călătoriile mele. Din tot elanul de atunci a rămas doar un amărît de text despre Roma care zace pe blog şi care mă face să-mi aduc aminte de îngheţata aia minunată care nu se compară cu nimic. Da, un astfel de om mic sînt care atunci cînd se gîndeşte la capitala istoriei îi plouă în gură cu gînd la îngheţată de fistic.

Dar azi rămîn pe plaiuri mioritice, mai exact în peisajul de iarnă al Bucovinei din ianuarie anul trecut. Vă amintiţi de iadul alb care punea stăpînire pe capitală în 2017. Era fix în ziua cînd eu îmi făceam bagajele şi plecam spre nordul ţării. Paranteză, urgia a ţinut pînă la Ploieşti, unde faci stînga pe lîngă benzinărie să o tai spre Valea Prahovei.

Veneam dintr-o localitate mică, aproape de Sighetul Marmaţiei şi trebuia pînă seara să ajungem în Sadova, altă localitate mică lîngă Cîmpulung Moldovenesc, trecînd munţii prin Pasul Mestecăniş. Mai fusesem de două ori pe acelaşi traseu, dar de ambele dăţi pe timp de vară, soare, ziuă lungă. Acum totul era acoperit de zăpadă, drumul mai anevoios, oboseala mai mare. Ajungem în Cîmpulung undeva pe la 5 după amiază şi aflăm că în pensiunea unde trebuia să avem rezervare nu se mai putea sta. Nu-mi aduc aminte exact de ce, nici nu mai are vreo importanţă. Ideea e că trebuia să găsim alt loc pentru două seri, loc care să nu se cheme Steaua Nordului, că aia ne depăşea bugetul.

Găsim cu greu o pensiune, Casa Irinucăi. La telefon se stabileşte preţ de 60 de lei pe noapte. Super! Întrebăm dacă putem folosi bucătăria, ni se spune că da, plecăm cu ultimele rămăşiţe de voioşie spre clădirea pe care nu o găsim din prima din cauză de lipsă indicatoare de orice fel. Urcăm deluşorul pînă la intrarea în pensiune pe jos, cu bagajele în spate. Panta e prea înclinată şi îngustă pentru a urca cu maşina noaptea, pe zăpadă. Nu-i bai, de aia am plecat la drumeţie, să facem mişcare. Suntem întîmpinaţi cu căldură şi în casă şi în limbaj. Ni se propune să mîncăm ceva gătit de gazdă. Refuzăm. Sîntem genul de paranoici care mănîncă ce-şi fac cu mîna lor. Cumpărăm în schimb de la ea o sticlă de ulei şi încropim ceva la repezeală. În cameră, cald şi bine şi televizor cu telecomandă, funcţional (da, se poate şi altfel). Pe hol se aud paşi. Irinuca, fata adolescentă a gazdei doarme într-o cameră alăturată.

Eu sînt la 3 minute distanţă de duş cu apă fierbinte, viaţa tocmai a devenit şi mai frumoasă!

Apa curge cu presiune, muşchii se detensionează, mai mai că-mi vine să lălăi. Dar mă opresc. Mă opresc pentru că şi apa se opreşte din a mai aluneca pe scurgere şi se strînge în ritm alert în semi-cădiţa duşului. Reduc presiunea apei, mă gîndesc că poate diametrul ţevilor pe refulare e mai mic decît ar trebui şi nu face faţă. Nici o schimbare. Apa ameninţă să treacă de margine. Opresc apa de tot şi apăs frenetic cu palma deasupra scurgerii. Ştiţi sistemul. Foarte, foarte încet apa începe să se scurgă. Eu încep să tremur. Dau iar drumul la apă, foarte încet şi pe modul flici-flici termin duşul. Aia e, nu le poţi avea pe toate la 60 de lei. Deschid uşile de la cabină şi fleoşc-fleoşc intru cu picioarele în toată apa care se scursese din duş, în camera de baie. Covoraşul pluşat plutea relaxat, apa avea lejer 4 cm în înălţime. Panică. Mă uit spre uşa care dădea în cameră. Are prag înalt. Uhhh. Măcar n-am inundat peste tot. Dau capacul de la sifon într-o parte şi încep să fac manevra cu palma. Te-ai găsit! Parcă mai mult aspiram din apa de pe coloană. Mai mult de atît nu ştiu ce să fac. Ies spăşită.

– Am inundat baia, zic.

– Hăă?

– La modul că totul pluteşte pe apă, nu aşa oricum.

Problema apoape depăşeşte pragul şi nu dă semne de retragere. Îmi amintesc de fata care doarme alături. Gîndim amîndoi odată, el zice cu voce tare.

– Du-te şi cheam-o.

Cioc, cioc la uşă, scuze de deranj, uite ce problemă s-a ivit. Fata se uită lung la mine şi zice:

– Păi să vă dau un mop!

– ????

Creierul nu-mi procesează din prima. Mă gîndesc că e tîrziu deja, poate e adormită. Mă întorc în cameră şi o aştept să vină. S-a întors cu găleată şi mop şi s-a apucat să adune apa din baie. Am ajutat-o să întindă pe balcon covoraşele pluşate. Îmi zice că nu s-a mai întîmplat niciodată pînă acum. Îi zic că nu ştiu cum ar putea fi vina mea. Ne spune că mai există o baie pe hol. O putem folosi pe aceea.

A doua zi dimineaţă, gazda ne întîmpină la parter. Auzise de incident şi spune pe cel mai relaxat ton:

– Să vă dau un tub de soluţie de desfundat. Să turnaţi acolo.

– Eu?

– Să-i ziceţi lu’ domnu’, că-i bărbat, să toarne el.

Rîd în sinea mea la gîndul că domnu’ clar nu va face asta şi îi spun cît pot de politicos că nu vreau să mă ocup de desfundat ţevi.

Noi plecăm să facem traseul pe care-l aveam pe listă pentru ziua respectivă. Seara nu mai sînt probleme cu scurgerea. Doar cu insistenţele de a mînca contra cost din ce are ea gătit. Refuzăm din nou politicos. Nu mai pare aşa amabilă ca în urmă cu 24 de ore.

Următoarea dimineaţă aflăm că preţul camerei urcase, de la 60 la 70 de lei. Fincă. Aparent 60 de lei era camera cu baie pe hol, aia cu baie în cameră era 70 lei. LOL. Plătim, evident, că nu ne balamucim pentru 20 de lei. Pentru că lucrurile nu mai erau amiabile, vine cu chitanţă tăiată pe suma de 140 lei şi cu un tipizat în care ar fi trebuit trecute datele personale la cazare, nu la plecare. Îi spun că ar fi fost drăguţ să-mi spună cînd taie chitanţa, pentru că aş fi vrut factură pe persoană juridică. Se pare că trebuia să menţionez asta înainte. Înainte de a mă gîndi că e posibil ca preţul camerei să urce, ea să se supere fleaşcă că nu i-am cumpărat mîncarea şi să vină cu chitanţa în mînă.

– Oricum e foarte ieftin, chiar şi aşa la 70 de lei, e foarte ieftin, ţine să ne mai spună înainte ca noi să părăsim pensiunea definitiv.

 

Nota 1. Cazare cu 60-70 de lei e întra-devăr ieftin. Am stat şi mai ieftin şi mai relaxat prin alte locuri prin ţară, dar cîtă lume se duce să viziteze Roşia Montană la sfîrşit de mai?!

 

Nota 2. Dacă aţi plecat prin zonă să faceţi turul mănăstirilor (cam de asta pleacă lumea în Bucovina), abăteţi-vă puţin (după ce aţi văzut Suceviţa) şi urcaţi pînă la Pasul Palma. E un drum naţional obişnuit care străbate Obcina Mare, legînd Suceviţa de Vatra Moldoviţei. E acolo un monument, o palmă imensă (o palmă de muncitor comunist, heheee) ridicată întru cinstirea muncitorilor (cam 1500) care şi-au rupt mîinile construind şoseaua propriu zisă, 19 poduri şi vreo 180 de podeţe din beton armat.

„Monumentul Palma din Pasul Ciumârna a fost ridicat în anul 1968, la finalul lucrărilor de la drumul ce leagă Sadova de municipiul Rădăuţi. Există o legendă ce spune că, în anii 60’, două echipe de muncitori au început construcţia şoselei din cele două direcţii, iar după opt ani de muncă grea, drumarii au terminat drumul, iar în punctul în care s-au întâlnit au bătut palma. Exact în acel punct, conform aceleiaşi legende, s-a construit şi monumentul Palma”, a declarat istoricul Ilie Gliga.

(http://adevarul.ro/locale/suceava/palma-ciudata-varful-unui-munte-bucovina-semnifica-monumentul-comunist-ridicat-sfarsitul-anilor-60-1_56bb528e5ab6550cb8a781b2/index.html)

Sadova şi Pasul Palma . Photo credit Boby Prodan

 

Copii, grădiniţe şi diete vegane

Ce mai caut pe blogul ăsta în paragină? Păi eram datoare cu nişte lămuriri şi eu încă n-am învăţat să dau răspunsuri scurte.

De la ce a plecat? De la o postare pe Facebook despre o viitoare grădiniţă cu regim vegan pe care chipurile Germania abia aşteaptă să o deschidă. „Germany is about to open its first all-vegan kindergarten!” Exact aşa se exprimă domnii de la https://www.livekindly.co/, cu semn de exclamare, ca şi cum ar fi vorba despre ceva extraordinar, ceva benefic.

Pe lîngă faptul că nu e benefic, este chiar nociv, aşa cum toate extremele sînt nocive.

Să le luăm pe rînd. Mai întîi şi mai întîi haideţi să stabilim ce înseamnă termenii “vegetarianism” şi “veganism” şi care sînt diferenţele.

Conform DEX ’09 (2009) – VEGETARIANÍSM s. n. este un regim alimentar sau sistem de alimentație bazat pe produse vegetale, care exclude carnea, permițând unele alimente de origine animală (ouă, lactate, miere).

Termenul de “veganism” nu a fost încă introdus în DEX, dar vă pot oferi o explicaţie aşa cum o prezintă Wikipedia. (https://en.wikipedia.org/wiki/Veganism). Pe scurt, veganismul este o dietă și un stil de viață care exclude uzul cărnii şi altor produse de provenienţă animală în alimentaţie, îmbrăcăminte sau orice alt scop. Cel mai comun motiv pentru a fi vegan este angajamentul etic sau convingerea morală în privința drepturilor animalelor, mediul înconjurător, sănătatea umană și preocupări religioase sau spirituale.

Deja se schimbă puţin datele problemei, nu? Nu mai e vorba doar de faptul că ai noştri copii trebuie să mănînce sănătos şi să renunţe la carne definitiv pentru că aşa s-au trezit nişte guru moderni să susţină. E vorba de morală. De concepţii asupra mediului. De decizii pe care un copil de grădiniţă, oricît de deştept pare pentru părinţii lui, nu şi le poate asuma. În parte pentru că e mai preocupat să-şi bage degetele în nas decît să salveze planeta, dar asta e altă discuţie.

Veganismul este un stil de viaţă, nu o simplă dietă. Din punct de vedere dietetic, veganismul exclude și mierea (excluse sînt mierea, produsele lactate și ouăle în cazul lacto-ovo vegetarienilor, mierea și lactatele în cazul lacto-vegetarienilor, iar în cazul ovo-vegetarienilor mierea și ouăle). Din punct de vedere filozofic, veganismul interzice folosirea a orice fel de produs animal, fie haine sau alte accesorii.

Un vegan urmăreşte atingerea unui standard personal de viaţă în care animalele au un rol important, eventual va deveni un activist pentru drepturile animalelor. Nu e nimic rău în a trage semnale de alarmă asupra cruzimii faţă de animale. Nu e nimic rău în a protesta contra masacrării unor specii, de a limita vînătoarea ca scop pur recreativ. Doar că îţi trebuie un creier adult să o poţi face. Ducînd un copil într-o astfel de instituţie, îţi asumi nu numai alimentaţia lui ci şi dezvoltarea lui ca adult cu o minte echilibrată. E ca şi cum l-ai duce la o şcoală religioasă. Copilul va creşte cu nişte idei fixate de adulţi care cred că „asta e calea cea bună”. E o formă de manipulare chiar dacă la suprafaţă nu sună aşa.

Regimul vegan este considerat adecvat pentru toate etapele vieții, inclusiv în timpul copilăriei și al sarcinii de către Academia Americană de Nutriție și Dietetică, dieteticienii din Canada și Asociația Dietetică Britanică. Drept urmare, cei de la Livekindly se pot lăuda cu o grădiniţă de-a lor înfiinţată în Canada.

Culmea, Societatea Germană pentru Nutriție nu recomandă diete vegane pentru copii, adolescenți, în timpul sarcinii și alăptării, ori discuţia de la o viitoare grădiniţă în Germania plecase. Se subliniază în videoclip obezitatea infantilă care este într-adevăr o problemă, dar ea derivă tot din cealaltă extremă, a alimentaţiei cu fast-food şi a lipsei de mişcare.

Bine, bine şi atunci?

Aceeaşi Wikipedia spune aşa.

Dietele vegane tind să aibă un conţinut mai ridicat în fibre dietetice, magneziu, acid folic, vitamina C, vitamina E, fier și fitochimicale (compușii chimici produși de plante, în general pentru a le ajuta să prospere sau să contracareze concurenții, prădătorii sau agenții patogeni) și mai scăzut în energie alimentară (alimentele disponibile pentru consumul uman, exprimate în kilocalorii sau kilojouli pe persoană pe zi), în grăsimi saturate, colesterol, acizi grași omega-3 cu lanț lung, vitamina D, calciu, zinc și vitamina B12. Dietele vegane dezechilibrate pot duce la deficiențe nutriționale care anulează orice efecte benefice și pot cauza probleme grave de sănătate. Unele dintre aceste deficiențe pot fi prevenite doar prin alegerea alimentelor fortificate sau prin administrarea regulată de suplimente alimentare. Suplimentarea cu vitamina B12 este deosebit de importantă deoarece deficiența acesteia provoacă tulburări de sânge și leziuni neurologice potențial ireversibile.

Destul de clar că doar plantele nu suplinesc nevoia organismului uman de toate vitaminele necesare.

Pe blogul domnului Vasi Rădulescu, medic de profesie, citesc cele scrise în urma unei experienţe timp de o lună cu un regim vegan.

„Un vegan are nevoie, ca orice om, de proteine. Cam 0.8 grame per kilogram corp, asta însemnând vreo 60 de grame pe zi pentru mine. Proteinele se găsesc în legume, fructe, semințe, dar în cantități mai mici decât în carne. Semințele sunt cele mai bogate, dar ca să iei 20 de grame de proteine la o masă, îți trebuie o cantitate considerabilă; ele sunt bogate în grăsimi și destul de calorice – dai peste cap intake-ul de calorii și te îngrași negreșit. Ciupercile sunt o iluzie, au puține proteine. Lintea roșie are 9 grame proteine la 100 grame produs; prin procesare și absorbție incompletă se mai pierd, câtă linte să consumi ca să ajungi la 50-60 grame proteine pe zi? Nu mai vorbesc de calciu, zinc, fier, unde suplimentarea s-ar putea să fie o păcăleală. Din motive de modificări în rău ale stării generale, am renunțat. Era greu să construiesc un echilibru în toate.

Un vegan poate ajunge la mari deficiențe de minerale și vitamine, dar nu aici e deficitul cel mai mare. Dacă analizăm comportamentul unui vegan, vedem că dorește cu orice preț să arate celorlalți cât de mult greșesc, se impune cu orice fel de argument, atacă o mulțime de alte subiecte sensibile, tocmai pentru a capta atenția. Veganul ar trebui să trăiască într-o umilință aparte, dar el vrea urcarea pe un soclu înalt și vrea ca lumea să știe că e superior celorlalți (cât timp e vorba de o alegere de viață, nu e nimic superior).”

Nu ştiu ce să zic de a trăi într-o umilinţă aparte, e puţin forţat, la urma urmei vorbim totuşi de un mod de alimentaţie, nu de traiul în mănăstiri. Totuşi, eu mănînc diferit, asta mă face diferit şi pentru asta mă simt superior vouă, plebea care mai mănîncă carne în 2018. Vedeţi asemănarea cu sectele? Da, şi eu.

Domnul Rădulescu mai are şi o listă cu lucruri de bun simţ. O las şi eu scrisă aici pentru cine a avut răbdare să ajungă cu cititul aşa departe.

„- omul a gravitat mereu în jurul animalelor, fiind vânător, crescător, pescar

– omul nu are patru stomacuri ca alte animale ierbivore

– omul nu are intestinul adaptat pentru consumul crescut de plante

– caninii au involuat din cauza procesării termice, nu pentru că omul nu trebuie să mănânce carne

– dantura s-a modificat pentru a eficientiza dezvoltarea creierului, nu pentru că omul nu trebuie să mănânce carne

– proteinele pun mari probleme, un consum ridicat de cereale și semințe nu e deloc sănătos

– colesterolul exogen e deosebit de util corpului, în cantități raționale

– produșii care suplinesc carnea au o calitate îndoielnică

– carnea are aminoacizi vitali pentru reconstrucția celulară, enzimatică”

Nu vreau să deschid Cutia Pandorei menţionînd zecile de suplimente alimentare mai mult sau mai puţin naturale. Dar ele nu au apărut degeaba. Ele au apărut pentru a produce bani. Foarte mulţi bani. Care nu pot fi scoşi din buzunarele noastre fără a fi mai întîi convinşi că e bine să le luăm, că trebuie să le luăm.

Faceţi un exerciţiu de relaxare, respiraţi adînc şi lăsaţi puţin creierul să judece liber. Dincolo de ce spune internetul, dincolo de ce spune mass media, dincolo de ce spune mamaie (da, nici mamaie n-are dreptate tot timpul). Pe de o parte vi se induce ideea că nu aveţi nevoie de nişte lucruri, pe cealaltă parte încearcă să vă convingă că aveţi nevoie de alte lucruri. Nu, nu e o conspiraţie mondială. Nu în sensul ăla. Nu vrea nimeni să ne omoare în masă printr-o alimentaţie necorespunzătoare. Sînt sume imense cheltuite pentru promovarea şi susţinerea unor tablete naturiste, uleiuri, unguente şi suplimente alimentare de care nu aveţi nevoie. E doar vorba despre bani. Mereu e vorba despre bani.

Dacă totuşi sînteţi atît de convinşi că stilul de viaţă pe care l-aţi adoptat este cel corect, amintiţi-vă şi ce vîrstă aveaţi cînd aţi ajuns la concluzia asta. Pentru dezvoltarea fizică şi psihică echilibrată a copilului dumneavoastră, lăsaţi-l să poată alege singur pentru el. Dacă el va ajunge la concluzia că e bine calea pe care aţi ales-o voi ca părinţi, vă va urma. Dacă nu, nu.

 

Nota absolut personală. Fetiţa aia care muşcă din morcov. Nici cea mai mică plăcere nu se vede pe chipul ei. Probabil pentru că cei mici sînt mai sinceri şi nu se prefac atît de bine.

 

Roma, ca o partidă de sex fără finalizare

Pentru ăia care aţi citit doar titlul şi acum sînteţi cu mîna pe piatră, lăsaţi piatra jos şi mai citiţi cîteva rînduri.

Partidele de sex fără finalizare pot fi de două tipuri. Unu, partida în care domnul (din cauză că te iubeşte prea mult) termină în două minute şi tu rămîi cu ochii pe tavan şi doi, aia în care nici unu din parteneri nu vrea să ajungă la finalizare pentru că atunci s-a terminat şi nu ştii cînd o mai poţi lua de la capăt. În cel de-al doilea caz în minte nu-ţi răsună decît “mai vreau, mai vreau…”

Ei bine, da, Roma, pofta asta ţi-o lasă, indiferent de cîte zile petreci pe străzile ei pietruite, printre ruine, parcuri sau pe holuri de muzeu.

Detalii despre ce puteţi vizita într-un city break sau un concediu mai lung nu voi da, sînt zeci de site-uri specializate de unde puteţi să vă informaţi mai bine, atît în ceea ce priveşte tarifele percepute, cît şi programul de vizitare al fiecărui obiectiv în parte.

Indiferent dacă e plin sezon turistic sau nu, centrul vechi al oraşului e aglomerat noapte şi zi. Dacă mai suferiţi că în copilărie vă trimiteau părinţii să ţineţi loc la rînd la lapte sau altceva, înarmaţi-vă cu muuultă răbdare. Adevăratele cozi sînt aici, la intrarea în Muzeul Vaticanului sau la Biserica Sf. Petru. Singura scăpare sînt ghizii de diferite naţionalităţi care ne-au abordat în cel puţin cinci limbi diferite, exact, româna fiind una dintre ele. “Skip line, skip line, wanna skip line?” ăsta e refrenul care o să vă bîntuie la ore bune după ce aţi terminat turul obiectivelor.

N-am profitat de această ofertă şi am regretat oarecum. Pe lîngă faptul că treci ca un mareşal pe lîngă sutele de oameni care stau în ploaie/soare înşiraţi la coadă şi intri în faţă, ghidul suplineşte lipsa aproape totală a plăcuţelor informative. Ce să zic, m-am simţit ca acasă. Din curiozitate, de cîteva ori am făcut-o pe aia de nu se face, aka m-am lipit de un grup de turişti străini, cu ghid vorbitor de limbă engleză şi am tras cu urechea la ce se povestea acolo. Nu mi-a mers de multe ori, pentru că majoritatea folosesc acum dispozitive gen walky-talky cu nişte căşti oribile. Evident, toate aceste beneficii costă ceva euro suplimentari taxei de intrare, iar aici fiecare îşi ştie lungimea bugetului.

Am încercat plimbarea cu CityBus. Nu recomand. Pe broşura dată la urcare scria că turul durează circa două ore şi maşina va staţiona în faţa obiectivelor mai importante. Ni s-au dat căştile acelea verzi, horror, de unică folosinţă bănuiesc şi ni s-a spus unde să le conectăm pentru limba engleză. N-am apucat bine să ne aşezăm în scaune şi să fixăm căştile în pereţii autobuzului, că am şi pornit în Mare Viteză în turul Romei. De oprit, s-a oprit obligat forţat la toate semafoarele prinse pe roşu şi cînd din pură coincidenţă era şi o clădire istorică în faţă, am putut face repede, repede o fotografie, necentrată, nefocusată. Maratonul, căci asta înseamnă turul centrului vechi a durat cam 20-25 de minute şi a costat 16 euro de persoană. Ne-am dat jos dîrdîind de frig (asta n-a mai fost vina lor, noi am vrut să stăm sus, la panoramă, în martie) şi cu lacrimi în ochi.

Ar mai fi şi altele de spus dacă tot sînt la capitolul răutăţi. Internetul gratis e un lux şi nici nu m-am gîndit pînă acum la cît de privilegiaţi sîntem aici cu free wi-fi peste tot. Dacă vă întrebaţi unde au dispărut autobuzele cu burduf şi hoţii de buzunare din ele, sînt acolo, pe orice rută. Deci, mare atenţie la buzunar/poşetă/rucsac sau ce mai căraţi după voi. Nu că nu aţi avea suficientă experienţă în protejarea bunurilor personale pe stradă sau în mijloacele de transport în comun de aici, din ţară, dar să nu vă ia valul că aţi trecut graniţa spre civilizaţie. La fel de uşor cum aţi trecut voi prin vamă, au trecut şi ei.

Dacă tot am amintit de pază şi ordine, Roma e echipată cu trupe de intervenţie ale armatei, poliţiei şi struţo-cămilei de carabinieri, cu rol şi de armată şi de poliţie. Maşini blindate, cu personal bine înarmat pot fi văzute în jurul marilor obiective, dar şi în fiecare staţie de metrou. Nu ştiu dacă asta ar trebui să-mi confere mie un spor de siguranţă sau să-i facă pe potenţialii atacatori să se gîndească de două ori înainte de a încerca ceva.

A fost un sentiment nou şi ciudat pentru mine, probabil şi pentru ceilalţi din grup. Sîntem mult prea obişnuiţi să mergem lejer prin România, fără teamă că oameni răi ne-ar putea răni. Vorbind din prisma omului care a străbătut de n ori ţara în lung şi lat, ceea ce am simţit a fost strîngere de inimă şi bucuria că sînt doar vizitator, că mă pot întoarce repede la mine acasă unde spiritele sînt calme, oraşele paşnice şi cetăţile păzite prin sisteme de supraveghere video, nu cu armament real în mînă.

Să mai amintesc că pizza e o mizerie absolută, pastele sînt seci, fade şi nu m-au impresionat cu nimic? E posibil ca de la străbunii noştri să fi învăţat şi noi ca în toate marile oraşe turistice mîncarea în centru să fie scumpă şi proastă.

Pînă nu vă cuprinde vreun sentiment negativ, hai să vă spun despre vestitele pisici ale Romei care posibil să fi fugit din calea turiştilor mereu grăbiţi spre ceva, orice. Cu greu am reuşit să prind una, într-o fotografie printre ruinele Colosseumului. Probabil că ar fi trebuit să-mi fac timp o zi întreagă doar pentru a le vîna cu aparatul foto pe străzi, pentru că sînt mai rare decît la noi.

În schimb, pescăruşi mai prietenoşi ca acolo, n-am văzut nicăieri. Pozele stau dovadă vie.

Am găsit în schimb, pe o stradă mai lăturalnică, un restaurant decent, genul care la prînz serveşte “all you can eat” pentru angajaţii firmelor din apropiere şi cine se mai nimereşte să treacă prin jur. Managerul, un constănţean stabilit de 18 de ani în Italia ne-a surprins plăcut cu nostalgia lui pentru ţară şi debitul verbal influenţat de macaronari. Ne-am împrietenit, aşa cum o fac oamenii de aceeaşi naţionalitate cînd se găsesc pe alte meleaguri şi n-au aceleaşi interese. Am vorbit despre starea naţiei noastre, starea naţiei lor, despre cît şi-ar dori să se întoarcă în România că de dor şi părinţi, dar, neahhh, nu se face.

Din pură întîmplare am dat peste cea mai mare gelaterie din oraş, cea care serveşte 150 de tipuri de îngheţată “home made” şi cu mîna pe trei inimi pot spune că n-am mîncat ceva mai bun. Doamnă “Gelateria della Palma” aţi făcut un om fericit şi împlinit cu trei cupe de îngheţată. Mai vreau, mai vreau…

Cu ce-am rămas după patru zile petrecute în Roma, cetatea eternă? În primul rînd cu imaginile Grădinilor Vaticanului văzute de sus, din cupola Bisericii, dar eu sînt fană a culmilor şi priveliştilor întinse, aşa că pe voi poate o să vă impresioneze sau deja v-a impresionat altceva. Apoi ocazia de a vedea multe, multe vestigii ale Egiptului Antic, de la mici piese sculptate în pietre semipreţioase, la sarcofagii şi chiar o mumie păstrate toate în incinta Muzeului Vatican.

Imense sculpturi în marmură, bronz sau granit din Roma Antică, incredibil de detaliate hărţi şi picturi murale (am văzut şi Facerea Lumii din Capela Sixtină dar nu m-a dat pe spate, poate şi datorită supraveghetorilor care cereau linişte deplină unui grup de peste 100 de persoane aflate în interior, culminînd cu scoaterea unui cuplu pe uşa de urgenţă) vor rămîne pe veci întipărite în memorie.

Am auzit pentru prima dată “live” cum sună limba zulu la africanii care vindeau produsele lor tradiţionale pe străzi. Hainele lor albe sau colorate sînt o încîntare pentru ochi.

Italienii vorbesc lejer engleza, în schimb n-am găsit nici un spaniol care să-mi răspundă la o întrebare în engleză.

Localnicii conduc maşini de dimensiuni mici şi înţeleg necesitatea acestora într-un oraş cu străzi înguste. Femeile preferă scutere. Foarte rar, biciclete.

Pavajul şi liniştea străzilor laterale mi-au amintit de Sighişoara în extrasezon. Numărul mare de vorbitori de limbă română din jurul meu a contribuit la crearea unei atmosfere confortabile, destinse. Personal, limba italiată îmi displace şi mă oboseşte teribil.

Tragînd linie, balanţa înclină spre pozitiv cu siguranţă, de aici şi sentimentul că mai erau lucruri de făcut, de admirat şi încă 141 de arome de îngheţată de testat.

 

Poveste cu un pompier

 

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi în trup şi suflet mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat, păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

restul aici

 

 

Grădinarul (debut)

La început a fost senzaţia. Senzaţia de spaimă care te ia în braţe şi te sufocă ori de câte ori păşeşti dincolo de pragul unui spital supra-aglomerat. Iar eu tocmai păşisem într-unul de campanie. Duhoarea din sala de aşteptare depăşea limitele admisibile. Amânasem pe cât posibil să ajung pe mâna măcelarilor care ne tranşau aici sub denumirea de doctori, dar rana de la picior nu voia deloc să se oprească din sângerat. Noaptea trecută îmi dăduse coşmaruri, febră, frisoane, vărsături, tot tacâmul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să ajung aici şi „să fac o vizită” unui medic.

Restul aici.

 

Femei (altele)

Deschide-ţi sufletul spre mine… ok, gata, e deajuns.Sau mai bine deschide-ţi doar sutienul, că ştii că mereu mi se împleticesc degetele în „moş şi babă” şi timpul începe să stea pe loc şi ultima dată ţi-am plesnit şi o bretea peste umăr şi te-a durut şi ţi-a cam pierit cheful. Că doar ţi-am mai zis de cîteva ori să nu ţi-l mai pui cînd ieşi din casă cu mine. Poate trece vecinul de la doi pe lîngă noi şi zăboveşte cu privirea trei secunde în decolteul tău şi am şi eu un motiv real să-i trag una-n bot, că mereu ajunge înaintea mea de la servici şi-mi ia locul de parcare.

*

– Iubita, iubita, ia uite ce ţi-am adus, îţi strigă domnul tău din hol în timp ce se chinuie să-şi dea jos adidaşii fără să descheie şireturile.

Şi tu arunci pisicul din braţe, sari grăbită din fotoliu, te împiedici de acelaşi pisic care o ia înaintea ta spre uşă, amîndoi ajungînd cu ochi mari şi umezi, plini de curiozitate.

Domnul zîmbeşte la tine cam sinistru, cu jumătate de dinţi şi o mînă la spate şi-n ochi are o licărire pe care i-ai mai văzut-o doar în noaptea aia cînd s-a întors acasă de la un bar cu streaptease.

– De unde vii? În mintea ta eşti convinsă că tot prin asemenea baruri a pierdut vremea şi ţi-a adus şi ţie biscuitele cu ciocolată servit la cafea.

– De la servici. Stai să-ţi zic. Am făcut pană pe drum. Am parcat maşina… şi să vezi… exact acolo era un sex shop. Adică la parterul unui bloc, unde am parcat. Zău că nu ştiam că avem un astfel de magazin în cartier.

Îţi mai vine inima la loc şi te gîndeşti că la spate are lenjerie intimă împăturită în formă de trandafir. Tot e bine, că flori naturale n-ai mai primit de la cununia civilă.

– Uite, am luat… o pereche de cătuşe. Şi întinde mîna repede spre tine să-ţi arate minunea de cadou din oţel inoxidabil.

Pe tine deja te-au tăiat căldurile, ţi s-au încleştat dinţii şi te holbezi cu ochii mari şi goi la domnul din hol.

– Hai mă iubita, de ce reacţionezi aşa? Mă gîndeam să experimentăm şi noi ceva nou.

Iar tu în continuare nu poţi articula nici un cuvînt pentru că te gîndeşti la cartea aia de Stephen King pe care tocmai ai citit-o. Eroina e legată cu cătuşe de pat de soţul ei care suferă un atac de cord şi moare şi ea rămîne acolo 2 zile şi trebuie să-şi taie mîna cu un ciob să poată scăpa şi mai era şi un cîine înfometat care se hrăneşte din cadavrul lui şi parcă îl şi vezi pe Bibu, motanul tău, cum îl trage de degete pe domnul care stă fleşcăit şi debusolat în faţa ta.

– Ok, acuma chiar că exagerezi, nu vrei să le folosim, nu le folosim şi gata. Nişte amărîte de cătuşe… parcă cine ştie ce ţi-am cerut.

Cu capul plecat şi umerii căzuţi te retragi în fotoliul tău. Cum să-i explici imaginile de coşmar pe care ţi le-a provocat cadoul lui? O floare, o amărîtă de floare era suficientă să te facă să zburzi prin cameră. Libidoul şi-ar fi dat mîna cu pasiunea, tu cu domnul din viaţa ta şi cu toţii aţi fi smotocit cearceaful de pe pat pentru zece minute întregi. Şi-n loc de asta, el vine gata să te priponească ca pe o vită la păscut.

El între timp lasă cătuşele şi ia motanul în braţe, scărpinîndu-l pe burtă. Pisicul începe să toarcă lăsîndu-se uşor pe spate.

– Fata asta exagerează, nu-i aşa?

Motanul îi răspunde cu un căscat plictisit, făcîndu-l atent cu lăbuţa să continue cu mîngîierile.

– Bă, da zi şi tu ceva, ţi se adresează ţie, nu că l-ar mai interesa răspunsul tău acum, dar nu poate ieşi aşa, pur şi simplu din încăpere.

Tu deja ai degetele în ochi şi-ţi tragi mucii pe furiş, la gîndul că viaţa ta sexuală e moartă pentru cel puţin trei săptămîni de aici înainte. Măcar să vină acum lîngă tine şi să zică că-i pare rău, că a fost o idee proastă şi că ar fi trebuit măcar să te întrebe dacă-ţi place şi ţie, înainte să cumpere… chestiile alea. Dar el stă în mijlocul camerei, cu motanul adormit în braţe, privind un punct fix pe perdea.

– De cînd nu-ţi mai sînt eu de ajuns? reuşeşti să mormăi printre lacrimi.

– Ei, vezi, asta nu-mi place mie la tine, exagerezi. M-ai tot acuzat că nu-ţi spun ce-mi place, că nu mă deschid în faţa ta, că am gînduri ascunse şi nu vreau să ţi le spun. Ţi-aduci aminte cîte seri m-ai întrebat după ce făceam dragoste „la ce te gîndeşti acum?” şi eu ziceam „la nimic” . Ei, uite, la asta mă gîndeam, ca data viitoare să încercăm ceva nou pentru amîndoi.

*

Aveam o vorbă: pune-ţi visele în traistă şi fugi, fugi… bine, poţi să ţi le pui şi într-o sacoşă de unică folosinţă, din aia transparentă, de supermarket, neapărat biodegradabilă, că altfel e posibil să te prindă ecologiştii călare pe biciclete din urmă, să-ţi facă traista guler şi să-ţi rămînă vreun vis în gît.

 

Din casă

Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

 

Femei (I)

Cu nodul în gît cît un pepene turcesc, cu inima scofîlcită ca un papuc de casă de la ţară, băscuţa trasă alandala peste urechi, ea înainta prin vînt şi ninsoare mai ceva ca Ana lu’ Manole, pornită să afle răspunsul pe care sufletul ei îl ştia deja – mă înşeală !

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

 

***

O oră mai tîrziu.

– Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

– Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

– Eşti cam palidă, ţi-e bine?

– Da, n-am nimic.

– Parcă ai şi ochii cam roşii.

– Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

– Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

– Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.

 

Despre accidente şi alte lucruri neinteresante

În noaptea de 3 spre 4 noiembrie anul ăsta a avut loc un accident rutiero-feroviar. S-a mai întîmplat şi altă dată, nimic spectaculos. N-a explodat nimic, n-a murit nimeni (din fericire), dar o ştire mică despre el s-a scris.

Ştirea aici: http://www.adevarul.ro/locale/slobozia/Slobozia-_Accident_feroviar_la_Fetesti_0_365963860.html

 

Avînd în vedere mica mea experienţă jurnalistică, presupun că evenimentele au decurs cam aşa.

La o oră destul de matinală, telefonul unui reporter sună strident pe ritmul „dansul pinguinului”. <<Pula mea… la ora asta…>>

– Da! Răspunse încercînd să se dezmeticească.

– Ce faci, bă, dormi? Scoală, c-ai un accident proaspăt pe ţeavă, să-l băgăm repede la ştiri.

– Morţi, răniţi? E aşa de primă pagină?

– Ehhh, n-a murit bă nimeni, da’ mai faci şi mofturi acu’? Ş-aşa nu se-ntîmplă nimica în oraşul ăsta. Scoală şi scrie şi tu două rînduri ce mi-a dictat nea Nae, poliţistul, că el a fost de tură azi noapte.

– Ho mă, că mă scol acuma. Zi-i ce-a fost acolo.

– Un bou cu un TIR cu lemne a trecut pe la barieră cînd trecea şi acceleratul de Constanţa şi s-a făcut praf. Hahahaaa, culmea ăla constănţean, şoferul, de 34 de ani. S-a lins pe bot de permis.

– Şi-atît? Pe cine dracu interesează mă ştirea asta? Maşini lovite de tren sînt la tot pasul.

– Păi, mai bagă şi tu de la tine, că d’aia eşti reporter şi io doar aduc informaţia. Că dacă ştiam io să scriu, scriam io. Na, bagă şi tu că s-au stricat două vagoane, c-a intrat lumea-n panică, au căzut buştenii din maşină şi s-au chinuit ăştia pînă dimineaţă să-i adune din drum… Pula mea, ce vrei să-ţi mai zic, că doar n-a fost vreo catastrofă.

– Bine mă, hai mă duc să scriu articolul, am şi-o poză mai veche de la o deraiere sau accident, iese ceva de social acolo. Hai, să trăieşti, sănătate!

 

Într-adevăr acceleratul „de Constanţa” a lovit un TIR încărcat cu buşteni, pe trecerea de cale ferată, mecanicul făcînd tot posibilul în condiţii de ceaţă să frîneze la timp şi să evite impactul. Nu ştiu cît de avariate au fost cele două vagoane şi cît de panicaţi călătorii, dar locomotiva s-a ales cu toate geamurile sparte şi tabla îndoită, mecanicul cu serioase tăieturi pe faţă, picioarele strivite de metale şi multe vînătăi, fiind scos de echipa de intervenţie din cabina distrusă a locomotivei.

Într-o altă ordine de idei, înţeleg (parţial) ideea de a umple pagina cu ceva (mă refer aici la fotografia din arhivă) atunci cînd e vorba de un ziar de provincie, tipărit pe hîrtie, că ai oră limită de trimis calcul la tipografie şi nu se mai întîmplă nimic notabil şi-ai rămas cu spaţiu gol în pagină. Dar cînd e vorba de o ştire pe net, care mai e problema? Cititorii de ştiri on-line nu-şi pot imagina şi singuri cum arată priveliştea după un impact între un tren de călători şi-un TIR?

Aaaa şi încă o chestie. Se pare că TIR ul ar fi rămas cu roţile blocate între şine în timp ce traversa trecerea, avînd timp să reacţioneze la semnalele sonore ale trenului şi să iasă la timp din cabină. Nu se ştie în ce stadiu de panică e şoferul căruia o să i se impute şi TIR ul şi locomotiva, a rămas şi fără permis de conducere, deci fără servici.